Cu echilibru despre Schengen

0
1248

          

Luna decembrie a anului 2022, va rămâne în mentalul colectiv ca fiind perioada în care o impresionantă energie națională a fost direcționată către un subiect de politică externă, purtând generic, numele de Schengen. Dincolo însă de revolta firească în fața unui refuz care avea să redimensioneze așteptările noastre cu privire la aderarea României la spațiul Schengen, o abordare mai puțin emoțională ar fi din punctul meu de vedere necesară și utilă, mai ales în contextul în care relațiile europene trec printr-o perioadă în care se încearcă rezolvarea unei suprapuneri de crize. În acest context, ceea ce urmează, își propune să privească problema extinderii Schengen dintr-o perspectivă care să confere înțelegere de ansamblu, pe cât posibil, dar și un model de analiză care să pună în prim plan echilibrul de care dealtfel avem nevoie pentru dezvoltare.

Mai întâi de toate, acest subiect al libertății de mișcare, nu este unul nou, constituind dealtfel baza discuțiilor de la începutul anilor 1980, dintre Franța și Germania, discuții concretizate în 1984, când Helmut Kohl, cancelarul Germaniei și președintele Franței, Francois Mitterand, au decis eliminarea controalelor de la frontierele statelor în cauză. Ideea spațiului Schengen prinde formă atunci, chiar dacă, în sens formal, viziunea celor doi, se concretizează, un an mai târziu, în 1985, în Luxemburg, printr-un acord între Germania, Franța, Olanda, Belgia și Luxemburg. După 5 ani, la 19 iunie 1990, se semnează Convenția de Implementare a Acordului Schengen, un act care deschide practic posibilitatea vizualizării Europei drept un spațiu fără granițe între state. Dincolo însă de deziderat, realitatea istorică a demonstrat că diversitatea a însemnat de cele mai multe ori și decalaje de dezvoltare între țările europene, a demonstrat că anumite constructe politice și sociale determină ritmuri diferite de evoluție în ceea ce privește calitatea vieții europenilor. Acordul, intră în vigoare cinci ani mai târziu, în 1995, eliminându-se practic controalele la frontierele statelor care au semnat documentul.

În acest moment, din punct de vedere tehnic dacă vreți, spațiul Schengen reprezintă unul dintre principalii piloni ai construcției europene, aspect care ne ajută să înțelegem de unde provine rigoarea abordării, la fel de tehnice, precum perceperea importanței acestui spațiu. În context, vom folosi ideea construcției europene distinctă de Uniunea Europeană, în sensul în care dintre cele 26 de țări care compun spațiul în discuție, doar 22 aparțin Uniunii Europene, restul de patru, Elveția, Norvegia, Islanda, Liechstein, fiind state ce nu aparțin UE.

Din punct de vedere tehnic, România a îndeplinit încă din 2011, setul de criterii necesare aderării la acest spațiu, aspect dovedit de concluziile adoptate de JAI (Consiliul Justiție și Afaceri Interne) în iunie, anul menționat anterior. Numai că, în spatele oricărei abordări tehnice, de cele mai multe ori, stă viziunea politică, și pentru cei care înțeleg ce spun, stă raportul de putere. Aderarea depinde de o unanimitate care în foarte multe situații contravine unei diversități naturale a gândirii europene. Armonizarea intereselor pe fondul unui continent care așteaptă alegeri în diverse puncte ale sale, pe fondul unei instabilități provocate de conflictul din Ucraina, care nu oferă perspectiva unui armistițiu imediat, în contextul unei ierni pe care europenii o așteaptă cu gândul la scăderea calității vieții, cu politicieni care au probleme în a explica la ce este util un anumit tip de efort comun, este greu de realizat. S-a văzut dealtfel la vot, acolo unde opoziția Austriei a contat.

În contextul emoțional, pe care pot să îl înțeleg, trebuie totuși să privim cu ochi limpezi câteva realități și anume, Austria este doar parte a unui context mai larg în care nu putem invoca doar situația politică a apropierii alegerilor în respectiva țară. Nu spun însă că nu a contat și asta, spun doar că nu a fost argumentul principal, spun doar că situația politică nu a fost factorul determinant al deciziei. Poziția Austriei, pe care am perceput-o drept un eșec al politicii externe românești de după 2007, nu este singulară și are în oglinda retrovizoare Olanda și Suedia. Suedia va exercita de la anul președinția Uniunii Europene și ca urmare nu a votat, dar, a contat, în sensul în care au lăsat să se înțeleagă faptul că subiectul extinderii nu va fi pe agendă, până la mijlocul anului viitor, când spun voci avizate, spațiul Schengen se va închide din acest punct de vedere, pentru doi ani. După momentul iulie 2023, tehnicalitățile își vor relua locul obișnuit în retorica europeană. Valul de revoltă, se va fi stins, și oricum până atunci, ne vom fi obișnuit  cu dezamăgirea, ne va trece și improbabilul boicot plus că în mecanismul social va conta faptul că avem deja un responsabil pentru situația dată. Deci, nu se va întâmpla nimic nou.

Triunghiul format de Olanda, Suedia și Austria și-a dovedit stabilitatea începând cu 2008. În context trebuie apreciat faptul că datorită acestui construct, PNRR-urile despre care vorbim atât de mult cu speranța dezvoltării după perioada pandemică, sunt posibile pentru membrii UE. Împrumuturile sunt un mecanism relativ ușor de accesat la nivelul Comisiei Europene așa că PNRR este un instrument util și favorabil țarilor UE, inclusiv României. În acest context, nicio țară din afara celor trei menționate nu va avea vreun interes de ordin politic să influențeze o decizie pe care vreuna din aceste trei țări nu vrea să o ia. Subiectul va fi, cu măiestrie, aruncat în complicatul limbaj birocratic.

Decizia neaderării a arătat un mecanism european divers și mai puțin unit decât am fi crezut dar care sesizează și un set de probleme de rezolvat pentru România, Bulgaria, dar și pentru țări din interiorul Uniunii Europene. Ceea ce aparent este o breșă în stabilitatea UE este de fapt indicatorul faptului că lumea se reașează în contextul unui conflict care arată că o mare parte a lumii este nemulțumită de modul în care sunt așezate scaunele la masă. Raporturile de putere și cele de influență pun în evidență ceea ce se vede acum. Lumea de peste cinci ani va fi profund schimbată.

Din punctul de vedere al vulnerabilităților, corupția, justiția influențată politic, drepturile femeilor puse la categoria etc. sunt de natură să influențeze construcția europeană a următorilor ani.

Momentul decembrie 2022, dincolo de încărcătura sa deosebită, a arătat, pentru sociologi sigur, importanța temei migrației pentru europeni și nu spun asta pentru a da dreptate discursului Austriei ci pentru a sublinia faptul că opinia publică europeană este preocupată de migrație dincolo de discursuri politicianiste. Riscul cel mai mare al situației de față este reprezentat fie de intrarea într-o paradigmă în care Occidentul este privit pur și simplu prin prisma relației viclene cu statele din Estul Europei, paradigmă pe care am mai experimentat-o în perioada comunistă fie de intrarea în fatalismul mioritic atât de prezent în analiza acestor vremuri.

Oricum ar fi, pentru România, aderarea la Uniunea Europeană a,reprezentat un aspect pozitiv, aplicarea principiilor europene în spațiul societal românesc a produs dezvoltare și din această perspectivă, drumul european trebuie urmat indiferent de supărările momentului.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here