INTERVIU Patapievici: ICR functioneaza ca o institutie non-politica, neutra fata de oferta culturala

0
268
patapievici

patapieviciHoria-Roman Patapievici, presedintele Institutului Cultural Roman (ICR), a declarat intr-un interviu acordat MEDIAFAX ca ICR functioneaza ca o institutie non-politica si neutra fata de oferta culturala, vorbind, totodata, despre imaginea institutului si viitoarele sale proiecte.

 

Patapievici a vorbit despre strategia pe care a urmat-o atunci cand a preluat sefia ICR, in 2005, facand totodata un bilant al activitatii institutului sub conducerea sa. Astfel, prezentand Raportul de activitate al ICR pentru 2005 – 2008, precum si pe cel din 2009, ce urmeaza sa fie lansat, presedintele ICR a aratat ca cel de-al doilea raport este, ca volum, jumatate din primul. Patapievici a vorbit si despre o crestere a prezentei culturii romane in strainatate odata cu cresterea bugetului ICR, care, in 2010, este de 55 de milioane de euro, cel mai mare de pana in prezent.

Horia-Roman Patapievici a comentat, de asemenea, reflectarea activitatii ICR in mass-media, dar si modul in care institutul este vazut de politicieni, fiind de parere ca pozitionarea acestora fata de ICR este extrem de polarizata, in functie de jocul politic, iar acest lucru se intampla din cauza ca politicienii il vad la sefia ICR pe „intelectualul lui Basescu”.

Dintre proiectele noi pe care institutul le pregateste pentru 2010, Patapievici a mentionat o expozitie pe tema „Romania medievala”, care sa fie prezentata in strainatate. Acest proiect face parte dintr-un ciclu care mai cuprinde si „Romania neolitica”, expozitie prezentata cu un an in urma in Elvetia si Belgia, si „Romania moderna”, proiect ce ar putea fi realizat peste doi ani.

Presedintele ICR a mai vorbit de oportunitatea deschiderii unor institute in Canada, la Tokyo si in lumea araba si a apreciat ca, daca in urma cu cinci ani nu se intreba nimeni ce-au facut sau ce zic romanii, in prezent lumea se intreaba, iar „Romania este in carti”.

Patapievici a comentat si declaratia presedintelui Traian Basescu, potrivit caruia 99% din romani asculta manele si apreciaza cultura roma, dar si discutiile aparute in urma acestei declaratii privind manelizarea Romaniei. Astfel, el s-a referit in special la degradarea limbii romane, remarcand, printre altele, ca uneori manelistii pronunta mai bine limba romana in unele dintre manelele lor decat o fac unii moderatori de emisiuni de divertisment.

Redam integral interviul acordat de Horia-Roman Patapievici agentiei MEDIAFAX:

Reporter: Ce obiective v-ati fixat pentru actualul mandat la sefia ICR? Pe care le-ati realizat si ce urmeaza sa faceti in continuare?

H-R Patapievici: Cred ca raspunsul comprehensiv si rational ar fi sa incep cu strategia. De cand am preluat, in 2005, la primul mandat, conducerea Institutului Cultural Roman, impreuna cu echipa mea, care inseamna Tania Radu, Mircea Mihaies, Dan Croitoru, si cu directorii pe care i-am numit, atat la directiile din centrala, cat si la institutele culturale romanesti din strainatate, am hotarat sa intram in rand cu lumea. Asta inseamna sa functionam pe baza de proiecte – in toate cazurile in care se poate -, sa functionam cu jurizari externe, programele pe care le lansam sa fie perfect transparente – asta s-a soldat cu modificarea completa a site-ului. in momentul de fata este un site de lucru, site-ul ICR-ului, in care toate programele noastre sunt la vedere, cu oamenii care le deruleaza, cu banii care sunt disponibili si anuntate din timp: structura cerintelor si cuantumul finantarii. Lucrul asta merge asa din 2006, din ce in ce mai bine, pentru ca, atunci cand eu vorbesc de realizarea unui lucru, omit ceea ce numai noi stim, bucataria enorma, dificultatea de a obtine un site competitiv in conditiile in care achizitionez serviciile prin Legea achizitiilor publice, care are multe lucruri bune, care tin de transparenta desemnarii unui furnizor de servicii, dar are si enorme neajunsuri – unul dintre ele il puteti vedea chiar aici – si anume fiecare firma de telefonie care castiga licitatia, atunci cand vine sorocul licitarii, vine cu aparate noi, alea noi (vechi) se arunca, cine stie ce se intampla cu ele, se trag fire noi, suntem in probe, de parca acuma s-ar fi inventat telefonul. Deci toata partea de bucatarie este lasata de-o parte. S-a obtinut acest site care reflecta foarte bine transparenta la care institutia pe care o conduc a ajuns. Lucrul pe proiecte, am spus, finantari transparente si un nou mod de a interactiona cu pietele straine.

Scopul ICR-ului este sa exporte cultura romana. Ce anume exporta din cultura romana? Raspunsul are doi timpi. Un timp este ceea ce selecteaza ca valoros piata interna. Al doilea timp este ceea ce recunoaste ca valoros piata externa. intrucat noi vrem sa fim prezenti pe piata externa, neaparat ca pentru noi este mai important ceea ce selecteaza, din ceea ce se face pe pietele noastre, piata externa.

Un exemplu tipic este programul de traduceri. Suferinta standard a culturii romane este ca literatura noastra, pe care noi o pretuim – si pe buna dreptate – si o iubim, nu este deloc cunoscuta in tarile pe care deopotriva le apreciem si le iubim. Franta este o veche suferinta pentru noi, pentru ca ea nu ne recunoaste, prin traduceri – cum exista din literatura ceha, ori poloneza, ori maghiara -, cartile din literatura romana. Cand romanii nostri sunt cunoscuti in Franta este pentru ca au emigrat complet in limba si cultura franceza – cazul Benjamin Fundoianu, Eugen Ionescu, Cioran, Eliade. si atunci acest program pune pe umerii lor producerea de carti si distribuirea de carti de autori romani. Pentru asta am lansat Translation an Publication Support Program (TPS), care este un program international, prin care editurile straine care au auzit de un autor roman pot aplica in cadrul acestui program, ca sa obtina integral costurile traducerii si, dupa dificultatea editarii, sa obtina si o parte din finantare (pentru editare, n.r.). Rezultatul este spectaculos. Programul a fost lansat in 2006 – 2007, atentie, suntem in 2010, si-n doar patru ani de functionare au fost deja publicate 164 de titluri. Asta inseamna 41 de titluri pe an. Este enorm, daca va ganditi ca anul are 52 de saptamani, inseamna ca rata mitralierei noastre de editare in strainatate este de aproape o carte pe saptamana.

in 2010 urmeaza sa apara inca 41 de volume prin programul TPS si, cand ne-am dat seama ca pe pietele straine putem fi prezenti si prin sustinerea editarii unor numere de revista ori isi propun ca tematica, bunaoara aici (arata o revista, n.r.) romanul romanesc, atunci am mai inventat o linie, care se cheama Publishing Romania, in care, in 2010, vor aparea 27 de titluri.

Ca sa tinem seama de piata romaneasca, am mai inventat un program, in 2006, care se numeste „20 de autori”, prin care am facut o chemare generala in randul oamenilor competenti sa se pronunte ce carti din cultura romana cred ei ca ar putea sa ne reprezinte bine peste hotare, i-am adunat aici si am ales 20 de autori cu 20 de titluri, cazand in sarcina institutului sa gaseasca modalitatile de a-i edita in strainatate. in momentul de fata, suntem cu un program complet la University of Plymouth Press, in Marea Britanie – unde deja, in decembrie trecut, au fost lansate primele cinci titluri, primii cinci autori, intr-un program complex, care a fost suportat de Universitatea din Plymouth, cu o expozitie de arta romaneasca contemporana, cu muzica romaneasca contemporana si cu un microfestival de filme romanesti, ca sa subliniem lansarea unor carti care au aparut in conditii grafice exceptionale, cu coperte si programe de promovare desenate de autori romani contemporani, in care idealul nostru a fost atins. Anume, noi am dat atat, ei au dat atat (arata putin, respectiv mult, n.r.) si, pe structura lor de distributie, pe structura lor institutionala de sustinere a cartii scrise, apar si autorii romani. in fiecare an, timp de patru ani, vor aparea cate cinci autori romani. Asta este in Marea Britanie. Cu o editura din Chicago, Statele Unite, Dalkey Archive, suntem in negocieri pentru exportarea programului nostru si la ei si acum suntem in tratative cu o editura spaniola, Eneida, pentru o biblioteca de literatura romaneasca. in negocieri suntem si cu un numar de edituri din Germania – sa vedem cine va dori -, pentru a avea si acolo o biblioteca de literatura romaneasca in care portofoliul va fi negociat intre nemti si noi.

V-am prezentat in amanunt acest program pentru ca el este tipic pentru filosofia pe care am adoptat-o in 2005. Ce se schimba in 2009 fata de 2006 sau in 2010 fata de 2009 – se schimba un singur lucru – nivelul finantarii. in anul 2010 am cel mai mare buget pe care l-a avut vreodata Institutul Cultural Roman, este un buget de 55 de milioane de lei, cati euro inseamna, asta e in functie de rata de schimb. Pe pietele noastre, inseamna 55 de milioane de lei pentru o situatie in care, tipic, bugetul institutului, atunci cand era bun, era in jurul a 34 – 35 de milioane. in 2010 (2009, n.r.), cu rectificarile care ne-au fost impuse de criza, am avut un buget de 38 de milioane de lei. Acest buget trebuie inteles in functie de modul in care cheltuiesc banii. Institutia pe care o conduc si-a propus, in 2005, sa semene mai degraba cu modul in care cheltuieste banii un ONG, decat cu modul in care cheltuieste banii o institutie. O institutie, in principal, cheltuieste banii pentru reprezentarea in societate a unui tip de serviciu public. Deci grosul se duce pe salarii. La noi, 76% din buget merge pe programe si restul merge pe administratie. Din aceasta administratie, doar o fractiune reprezinta salariile. Tipic pentru un ONG care face programe este sa cheltuiasca 90% pe proiect si 10% din bani pe administratie. Prin urmare, cei care urmaresc acest interviu si vor vedea pe MEDIAFAX interventia mea trebuie sa stie ca, cel putin in privinta Institutului Cultural Roman, banii sunt foarte judicios cheltuiti. Pentru ca dintr-un leu pe care il da un roman Institutului Cultural Roman, 24 de bani merg pentru administrarea institutiei ca atare si 76 de bani merg pe proiecte.

R.: Cum va fi reflectata aceasta crestere a bugetului institutului, de la 38 de milioane, in 2009, la 55 de milioane de lei, in 2010?

H-R P.: Felul in care noi am crescut de-a lungul anilor, si-am crescut spectaculos, pentru ca in 2005 Institutul Cultural Roman reprezenta in termen de programe ce se vede aici in raportul nostru de activitate – aceasta dara, 2006 este asta, 2007, 2008… Iar 2009 (prezinta raportul de activitate pe 2009, un volum cat jumatate din cel pe 2005 – 2008, n.r.) reprezinta jumatate din ce-am facut in toti acesti ani. Cresterile de buget se reflecta in crestere cvasiexponentiala a prezentei noastre – nu spun programelor noastre, pentru ca ele nu cresc exponential, ci a prezentei noastre. De ce? Pentru ca aici noi functionam exact ca o descarcare in tub electronic – un electron cicneste un atom, il ionizeaza, rezulta un numar de electroni -, este o reactie prin avalansa. De ce? Pentru ca institutele noastre din strainatate functioneaza cu un buget care, cum, in medie pe institut, este de 200.000 de euro. Am plecat in 2005 de la o bugetare de ordinul a 10.000 – 15.000 de euro pe institut. Deci diferenta este uriasa. Dar, mare parte din acesti bani functioneaza ca „matching funds” – noi venim cu o parte si ne cuplam cu un partener care da si el o parte. Acel partener este de pe pietele straine. Asta face ca noi sa nu organizam totul, noi doar sa avem conceptul, ii lansam finantarea si restul este preluat de partenerul strain. De fapt, pe institut cultural, cand am un director bun si institutul este competitiv, bugetul pe care eu il dau este dublat in termeni de colaborari. De-aia spun ca prezenta noastra pe pietele occidentale a crescut exponential. in termeni de programe, cresterea bugetului este reflectata prin faptul ca programele care functioneaza sunt bugetate si, exact ca la un copac, trunchiul se mareste – un trunchi mai mare suporta o coroana mai mare.

R.: Ministrul Culturii, Kelemen Hunor, a spus ca se bucura pentru majorarea bugetului ICR pe 2010, dar a mai spus ca, atat timp cat nu este stimulata si productia de cultura in tara, ICR nu va mai avea in curand ce sa exporte. Credeti ca exista acest pericol?

H-R P. : Exista si nu exista, pentru ca productia culturala romaneasca nu sta pe umerii unei institutii romanesti, slava Domnului. Arta romaneasca, cultura romaneasca, in oricare dintre formele ei, este un act al creatorului ori un act de asociatie intre creatori individuali, pentru a produce o opera colectiva, ori un grup de creatie, cum au existat atatea grupuri de artisti plastici. Dar neindoielnic ca ar trebui ca Ministerul Culturii sa aiba suficienti bani ca sa poata furniza o parte din banii de intretinere pentru reviste culturale, pentru productii culturale, pentru filme. Dar legatura nu este directa, pentru ca, slava Domnului, o societate este mai degraba un fapt privat decat o consecinta a interventiei statului.

R.: De-a lungul timpului, Institutul Cultural Roman a fost implicat intr-o serie de conflicte, precum expozitia cu poneiul roz cu svastica de la New York, mai recent, interviul acordat de dumneavoastra unei publicatii spaniole? Credeti ca aceste „scandaluri” au afectat negativ imaginea institutului sau au promovat institutul?

H-R P.: Interviul pe care l-am dat acelei publicatii spaniole, cu acea nefericita expresie, care nu a fost pusa acolo cu aprobarea mea, nu a implicat in niciun fel Institutul Cultural Roman.

Daca este sa ma refer la asa-numitul „scandal al poneiului roz”, el este o inventie mediatica romaneasca, in speta a Antenei 3, care are o campanie de denigrare, de doi ani, constanta, impotriva Institutului Cultural Roman, din motive pur politice – vezi patronul, vezi rezultatul. insa exista un lucru care isi are fabula lui in toata aceasta intamplare, daca imi permiteti sa va dau amanuntele de desfasurare a acestui pseudo-scandal. Acei trei artisti urbani, nu stiu cum sa le spun – street artists -, au fost adusi la New York pentru a decora spatiul nostru expozitional de la parterul blocului pe care statul roman il are acolo, in care se afla Misiunea noastra la ONU si se afla si Institutul Cultural Roman, pentru 8.000 de euro. Atat a costat proiectul cu ei. Haideti sa vedem ce rezultat pe piata newyorkeza a avut aceasta investitie pe care, prin ICR, statul roman a facut-o prin cei trei artisti acolo. Marina Draghici, care este un scenograf faimos, la New York, a remarcat prestatia celor trei. A primit invitatia, de la Bill T. Jones, sa faca Off Broadway scenografia unui spectacol dedicat memoriei lui Fela Kuti, un artist-cult. Marina Draghici i-a invitat pe cei trei tineri sa o ajute cu imagini in aceasta scenografie. Spectacolul a fost lansat in toamna anului 2008 (expozitia a fost in iulie – august) cu scenografia Marinei Draghici, a avut un succes extraordinar, iar acest spectacol, astazi, cu imagini ale celor trei artisti, se afla – unde? – pe Broadway. Mi se pare ca o investitie de doar 8.000 de euro, ca trei artisti romani sa fie prezenti in scenografia unui spectacol extrem de vizibil pe Broadway, este un bun raport investitie – castig.

R.: Dar credeti ca mediatizarea acestor evenimente a avut un ecou negativ sau a si promovat institutul?

H-R P.: A avut un efect dezastruos asupra imaginii institutului, pentru foarte multi oameni care nu au legatura cu zona culturala. Trebuie sa distingem: televiziunea bate peste tot, institutul cultural bate doar in zona culturala. Atunci cand e vorba de un succes, imaginea lui institutionala emerge oarecum solitar si se impune prin televiziuni atentiei opiniei publice, o opinie care nu este interesata in special de fenomenele culturale. Pentru artisti, pentru lumea culturala, campania Antenei 3 a avut un efect contrar celui scontat de atacatori, si anume a sporit in sanul generatiei tinere, nonconformiste, prestigiul institutului, ca o institutie care li se adreseaza si lor, nu numai artei traditionale, facuta de batrani, in timp ce pentru oamenii care nu au interese culturale, care nu urmaresc presa culturala – opinia publica in ansamblul ei -, efectul a fost dezastruos.

R.: Cum credeti ca este perceput Institutul Cultural Roman de presa, de politicieni si cum credeti ca ati putea imbunatati imaginea institutului acolo unde nu are o imagine buna?

H-R P.: Presa, cu exceptia distorsiunilor de tip Antena 3, a reflectat foarte corect activitatea institutului. O modalitate este o investigatie, ca cea pe care o faceti dumneavoastra, in care luati informatii despre institut cu o tema pe care o aveti dumneavoastra si rezulta un articol ori o prezenta de presa, alta modalitate este reproducerea, integrala ori prescurtata, a comunicatelor pe care institutul le face. O alta modalitate este cand o institutie, cum este Televiziunea Romana, care monitorizeaza un eveniment cultural peste hotare, reflecta acea actiune. in fine, o alta modalitate este cand cineva din tara, care este serios si se informeaza, vede felul in care activitatea institutului ori a institutelor din strainatate este reflectata pe pietele straine. Prin urmare, in privinta presei in ansamblul ei, cu exceptia mentionata, nu am a ma plange de relatia cu presa. A fost, cum spun englezii „fair enough”.

in privinta felului in care politicienii vad activitatea institutului, el este extrem de dependent de jocul politic din momentul in care opinia se formuleaza. De cand a inceput razboiul lumii politice cu presedintele tarii, intrucat presedintele de onoare al institutului este seful statului si intrucat eu sunt perceput ca fiind, cu expresia pe care o detest, „intelectualul lui Basescu”, pozitionarea a fost foarte polarizata. Deci ei nu mai vad institutul, ei il vad pe Traian Basescu, si suntem in situatia taurului care vede panza rosie a toreadorului si, ca atare, se repede sa atace. Am vazut acest lucru cand am fost in Parlament, in Comisia de buget-finante, in momentul in care s-a taiat 30% din bugetarea pe care o convenisem cu Ministerul de Finante, cu argumente care au fost toate sofiste, ca sa nu spun puerile (argumentul central a fost cresterea fondului de salarii, dar v-am spus din ce procent se calculeaza aceasta crestere de salarii, deci un argument cu totul sofist). Le-am spus, lucru care a fost consemnat intr-un material al Realitatii TV, „Domnilor, tocmai ati votat o prezenta romaneasca in 2010 peste hotare cu 30% mai mica”. si un domn foarte virulent, deputat liberal, a exclamat: „Foarte bine!”. Deci asta rezuma totul, este o reactie extrem de polarizata in functie de lupta politica locala. Altfel, daca eu mor maine, si deci antipatia fata de mine va disparea, atitudinea lor fata de Institutul Cultural Roman va reveni indata obiectiva si vor spune: „Da, am avut o institutie minunata!”.

R: Asadar, credeti ca imaginea institutiei se confunda cu imaginea dumneavoastra? si daca da, ce se poate face?

H-R P.: O solutie este sa dispar si atunci lucrurile in contextul actualei incrancenari politice s-ar rezolva de la sine. Dar cred ca solutia mai naturala decat disparitia mea fizica ar fi limitarea luptei politice la campul politic, pentru ca ICR-ul nu face parte din dispozitivul de putere, este un lucru pe care l-am, nu afirmat, practicat prin deschiderea perfect neutra in raport cu artistii, cu ideologiile lor artistice, cu generatiile din care fac parte si cu formulele lor estetice. intrucat sunt liberal de convingere, am incercat sa fac o institutie liberala in sensul clasic al termenului. Teoria liberala pretinde ca statul sa fie neutru in raport cu interesele cetatenilor. La fel si ICR-ul este o institutie perfect neutra in raport cu interesele artistilor. Nu ma intereseaza ca este un artist care are pozitia X, Y sau Z, ca este un artist de formula estetica X, Y ori Z, daca acest artist poate sa fie prezent pe pietele culturale si sa serveasca cultura romana, e bun. Asa ca, ce se poate face, daca-mi permiteti sa rezum argumentul meu, este ca lumea politica sa se rezume in lupta ei la campul politic. Iar pentru asta televiziunile zise de stiri ar trebui sa se retraga din jocul politic, nu cum sunt acum prezente in jocul politic si-l provoaca ca actori, nu ca observatori. in acel moment vom scapa de isteria de la televiziuni, de incrancenarea de la televiziuni, de urile astea care ne dezbina: pro Basescu, anti Basescu, pro Iliescu, anti Iliescu. E e ceva halucinant; pe de-o parte, si pe de alta parte, daca acest lucru se intampla, se va remarca cum in lumea artistica este binecunoscut faptul ca Institutul Cultural Roman functioneaza ca o institutie non-politica si neutra in raport cu toata oferta culturala.

R: Ce obiective si ce proiecte aveti pentru 2010?

H-R P.: Obiectivul permanent de indata ce ai facut ceva bine este sa consolidezi binele pe care l-ai facut si sa exploatezi toate acele valente, toate acele catene suplimentare, care au fost facute posibile, au fost create de faptul ca ai facut un lucru bun. Deci, asta este primul obiectiv. Al doilea obiectiv este sa facem actiuni de sistem – o sa explic imediat ce inseamna asta – mai degraba decat actiuni individuale. Sa faci actiuni de sistem inseamna doua lucruri: inseamna sa nu fii niciodata de unul singur – du-te impreuna cu altul pentru ca veti fi mai bine vazuti; noi traim intr-o lume in care valorile nu mai sunt valori de genialitate, sunt valori de cooperare, sunt valori prietenoase, sunt valori de camaraderie, or cultura romana devine mult mai vizibila printr-o cooperare camaradereasca cu alte culturi, decat printr-o afirmare de tip „ma bat cu pumnii in piept cu geniile apodictice ale culturii mele”. Enescu mai bine e promovat impreuna cu alti compozitori decat de unul singur; e motivul pentru care am facut – si asta este un exemplu de actiune de promovare a muzicii romanesti – un turneu cu doi artisti de exceptie, Remus Azoitei si Euard Stan, de muzica de camera. Muzica de camera stiti ca nu aduce sute de oameni (opt sute, o mie, trei mii de oameni, cum se umple Ateneul in timpul festivalului Enescu), cum face muzica simfonica ori muzica de opera ori marile balete, ci aduce 100, 150, 200… cand ai 400 de oameni este un succes total. Ne-am situat intre 200 si 400 de oameni cu un turneu al carui concept este Brahms-Enescu. Enescu are legaturi cu Brahms, Brahms este o vedeta a repertoriului international. L-am cuplat cu Brahms ca sa il ridicam si pe Enescu, stiind foarte bine ca Enescu in preajma lui Brahms nu este strivit, este pus in lumina. Acesta este un exemplu de prezenta sistemica.

Un alt tip de prezenta sistemica, pe langa acesta de a fi impreuna cu cineva ca sa fii mai vizibil in contextul in care noi percepem azi valorile de afirmare, este sa construim – „nu vii cu o floare, vii cu un buchet”, asta este ideea. De exemplu, Dorian Branea, fostul director de la Varsovia, pe care l-am mutat acum la Londra, dupa plecarea Gabrielei Massaci, a avut ideea sa faca, simultan, in patru orase din Polonia, festivaluri ale culturii romanesti in care prezinta totul, dar simultan. Asta creeaza o mini-masa critica la care presa din Polonia trebuie sa reactioneze, creeaza impact. Cand ai foarte multi bani poti sa faci asta, asa cum face Polonia. Polonia, de exemplu, acum zece ani, cred deja, a vrut sa se impuna in constiinta Suediei, o tara vecina ca geopolitica, unde ei aveau interese de pozitionare. Au investit pentru asta un milion de euro, cu rezultate care n-au fost convingatoare, au repetat la cativa ani distanta investitia si atunci a devenit rentabila, pentru ca asta s-a vazut prin reactiile, nu atat ale publicului, cat prin reactiile oamenilor de afaceri, ale oamenilor care au creat legaturi cu Polonia ca urmare a noii ei pozitionari in constiinta publica suedeza. Noi nu avem bani sa facem asta. Cand nu ai bani sa faci asta, adopti perspectiva „nu vii cu o floare, vii cu un buchet „. Ceea ce realizezi spectaculos nu este de ordinul spectaculosului insusi, ci de ordinul „obisnuiti-va cu noi, ca suntem aici in mod constant”, si anume din ce in ce mai diversificat, mai prezent. Deci nu fac un mare salt inainte, ci deodata ma impun ca o prezenta cotidiana in spatiul cultural cu pricina. in Londra suntem o prezenta cotidiana, la Stockholm suntem o prezenta cotidiana (sa stiti ca nu eram acum cinci ani). Pentru o tara mica, cu o cultura care nu este remarcata, o tara care nu are datele Ungariei – ce trecut are Ungaria -, Poloniei, pentru o tara care nu are datele istorice ale acestor tari din zona noastra care sunt binecunoscute, e o performanta extraordinara – si va jur ca nu ma laud – ca in doar cinci ani sa fim pozitionati in asa fel incat ICR-ul sa fie prezenta inconturnabila pentru toate asocierile culturale care se fac in capitale unde noi avem institute.

R.: in afara de continuarea programelor traditionale ale ICR-ului, care se deruleaza an de an, aveti si proiecte noi pentru 2010, cum a fost de exemplu turneul Brahms-Enescu in 2009?

H-R P.: Este o expozitie la care lucram, expozitia „Romania medievala”. A existat o expozitie care a reprezentat un succes de cooperare institutionala pentru Romania, in care institutiile se detesta intre ele – „Romania neolitica”. A fost o expozitie pe care a imaginat-o cineva care nu e roman, cineva care e de origine poloneza, Chrzanovski (Laurent Chrzanovski, n.r.), un istoric poliglot care l-a convins pe ministrul Culturii de atunci ca Romania are trei varste istorice cu care poate interesa orice public educat de oriunde din lume: zona neolitica – Romania, spunem Romania, ne referim la o durata lunga a teritorialitatii, nu la continuitatea etnica – Romania neolitica, Romania medievala, in mod surprinzator; (Chrzanovski m-a convins si pe mine ca Romania are ce arata inclusiv tarilor care au avut un superb Ev Mediu) si Romania moderna – Romania modernizarii, Romania ca loc in care modernitatea, pe care n-am inventat-o noi, se combina cu un fond premodern foarte tenace, foarte viu, foarte rezistent si preface acest fond intr-un tip de modernizare care este extraordinar de interesanta, inclusiv pentru tarile care au inventat modernitatea. Aceste trei expozitii fac parte dintr-un sistem: prima a fost deja pusa la punct – „Romania neolitica”a fost exportata in Elvetia, a fost dusa la Bruxelles, a cooperat Ministerul Armatei care a furnizat avion, Ministerul Culturii, si noi am furnizat, prin programele de editare de carti, un superb album care a aparut in trei sau patru limbi si care a aparut in Italia la o editura extrem de prestigioasa, care face astfel de publicatii de arta cu profil istoric. Acum, albumele se gasesc pe pietele librariilor din Occident pentru ca sunt in mai multe limbi. Punem acum la punct „Romania medievala”, urmand sa facem mai tarziu, peste doi ani, „Romania moderna”.

Un alt tip de proiect in care ne-am exersat incearca sa raspunda la intrebarea „cum promovam arta de patrimoniu?”. E o problema, pentru ca atunci cand am incercat, la o expozitie legata de avangarda europeana de la New York, sa ducem doua desene, cred ca de Marcel Iancu, de la Muzeul National de Arta al Republicii (Muzeul National de Arta al Romaniei, n.r.), ne-am trezit cu asigurari in valoare de 800.000 de lei, 400.000 pe desen, in conditiile in care desenele, daca nu ma insel, sunt evaluate pe piata libera la 4.000 de euro. O institutie cum este ICR-ul, care are un buget – cand e cel mai mare, are 55 de milioane, el evoluand intr-o zona de 35 de milioane, deci mult sub 10 milioane de euro, nu isi poate permite. Dar am ocolit acest inconvenient al finantarii mari inventand expozitii tematice cum a fost aceea – „Culorile avangardei”- o expozitie de mare succes, pe care am reusit, in pofida a ceea ce au spus toti criticii si istoricii de arta in momentul in care aceasta expozitie era doar in mintea curatorilor ei („Domn’e, asta e pentru noi aici, n-o sa se uite nimeni”), lumea s-a uitat, s-a uitat si in Portugalia, s-a uitat si in Spania, s-a uitat in Republica Ceha; am avut o buna raspandire cu aceasta expozitie care a fost itinerata folosind ca baza logistica institutele pe care le avem in strainatate si publicand superbe cataloage-album de expozitie in limbi straine, fireste, care speram ca la randul lor vor fi ca electronii de care v-am vorbit si vor produce o avalansa cine stie cand.

O alta expozitie, inventata de Erwin Kessler, este „Cel ce se pedepseste singur”, facuta cu trei artisti formidabili: stefan Bertalan, Ionica Grigorescu si Florin Mitroi (Florin Mitroi, din pacate, a murit, domnul Bertalan este in varsta si bolnav, Ionica Grigorescu este inca foarte activ si foarte creator), o expozitie care sa arate care a fost reactia sufletului artist la agresiunea spatiului public controlat de Partidul Comunist Roman in anii ’80. Expozitia este coplesitoare, cu un text-catalog pe care poate l-ati vazut, care arata ca un caiet dictando cu stersaturi, cu pete – conceptia grafica a lui Kessler -, care este o bijuterie si pe care o exportam in strainatate. Deci, ideea este asta: avem un concept, il construim aici si, cu baza logistica din strainatate, il exportam in diferite locuri. Asta se poate face, nu numai pentru arte plastice, se poate face si pentru oameni, cand ei au un concept interesant care poate fi impachetat, cum este cazul Lese, al carui tip de folclor, cu oamenii pe care-i gaseste, fie tarani lautari neprofesionisti – in sensul ca nu sunt incadrati, ca ei sunt artisti ultimi, dar tinand de cultura orala, analfabeta asa zicand -, fie cu oamenii instruiti cu care el canta un folclor pe care el il culege si il interpreteaza, concept care poate fi exportat.

Care este pasul pe mai departe in privinta artei de patrimoniu? Am vorbit cu Ministrul Culturii, cu domnul Hunor, sa sensibilizeze Guvernul la ideea garantiilor guvernamentale. O rana pentru noi este ca artisti de ultima ora, de avangarda, sunt foarte cunoscuti, in timp ce mari pictori ori sculptori romani zac in muzeele noastre si nu-i stie nimeni. Dovada ca nu-i stie nimeni este ca atunci cand, de pe piata libera, se ia un tablou de-al lor – Grigorescu, Patrascu – si se duce, cum a fost acum cateva luni, la Paris pentru prima oara intr-o licitatie publica, oamenii nu stiu cum sa-l abordeze: „Cat face asta? 1.000 de euro, 5.000 de euro, 50.000 de euro?”. Deci, sunt preturi pe piata interna care s-au fixat la un anumit nivel pentru ca avem deja, sa zic 15 ani de piata libera pentru operele de arta in tara, dar in strainatate noi nu existam. Trebuie sa ai un pret, asta inseamna sa existi, or ca sa avem un pret trebuie sa fim cunoscuti si la nivel mare. Deci sa facem un desant de arta plastica interbelica, asta mi-ar placea enorm, dar n-am mijloacele s-o fac si nu cred ca vreo institutie romaneasca are mijloacele, dar cu garantii guvernamentale intre statul exportator al expozitiei si statul gazda al expozitiei, cred ca se poate face.

R.: Expozitia despre care vorbeati – „Romania medievala” – pe care institutul o pregateste pentru acest an va fi prezentata si la Bucuresti si apoi exportata?

H-R P.: Nu.

R.: V-ati gandit deja unde sa o prezentati?

H-R P.: Avem cateva contacte, insa sunt in faza de contacte. Merg in paralel cu constructia conceptului si cu identificarea locului de desfacere. Nu va ascund ca depind aici de factorul numit stat, in sensul ca, atunci cand seful statului se duce intr-o vizita oficiala in tara X, pe agenda permanenta este propunerea de a fi ajutati prin parteneriate ca sa ducem arta de patrimoniu. Pentru ca atunci, intr-o tara cum e Franta, de exemplu, unde spatiile expozitionale sunt faimoase si unde programarea merge pana in 2015, 2016 – nici nu stiu daca mai traim atunci – , deci ca sa tunelezi, sa scurtcircuitezi aceasta programare pe timp indelungat, trebuie sa intervina factorul stat, iar factorul stat intervine numai atunci cand exista o intelegere, bunaoara intre Franta si Romania, ca in anul nu stiu care, 2011, 2012, sa facem Anul Culturii Romanesti in Franta, si atunci, pentru ca statul francez intervine, se gasesc locuri in programarile acestea ca sa venim si noi cu oferta noastra.

R.: si deocamdata nu este cazul de asemenea acorduri pentru expozitiile pe care vreti sa le prezentati, nu exista un cadru?

H-R P.: E un concept nou cel pe care vi-l spun, care n-a mai fost pana acum abordat. Eu am vorbit cu presedintele, anul trecut, de acest lucru si e pe agenda intalnirilor domniei sale pe acest nou mandat, asta este un punct permanent. Unde merge, opinia publica va afla, unde nu merge, opinia publica nu va afla, pentru ca nu facem o vina nimanui din faptul ca nu vrea sa gazduiasca zilele culturii romanesti intr-o tara, dimpotriva suntem recunoscatori celor care vor sa faca acest lucru.

R.: Ati vorbit de un deficit de personal la ICR Bucuresti si la centrele din strainatate. De cate persoane ar mai fi nevoie?

H-R P.: Schemele de personal sunt descompletate ca urmare a faptului ca unora li s-a terminat mandatul si nu li s-a prelungit, au fost retrasi si n-ar fi nimic grav, organizam concurs, dar concurs nu se poate organiza pentru ca din aprilie trecut posturile sunt blocate. Guvernul roman a decis sa faca economii blocand posturile, asta are efecte dramatice asupra lucrului in strainatate pentru o institutie cum este institutia pe care o conduc. La fel este pentru ambasade, pentru Ministerul Afacerilor Externe, insa la mine este cu un coeficient agravant pentru ca, in cazul Ministerului Afacerilor Externe, circuitul intre ambasade si centrala este un circuit intern, in timp ce la mine nu este un circuit intern. La ei, cine este retras se intoarce in centrala, la mine, cine este retras se intoarce pe piata libera. Ma refer la angajatii institutelor din strainatate care, cum stiti, sunt angajati pe mandat, nu pe durata nedeterminata de catre Ministerul Afacerilor Externe. Asa este Legea 356/2003 in baza careia functionam. Deci, orice incheiere de mandat ori cazurile dramatice de retragere de la post pentru mine inseamna suprimarea unui post atata timp cat functioneaza interdictia de a face angajari si asta, daca va ganditi cum arata transeea in care lucreaza oamenii dintr-un institut cultural roman, va asigur ca este dramatic. Acolo sunt foarte putini: este un director, un director adjunct, sunt trei referenti si restul este personal de administratie: o secretara-contabila, un sofer-intendent, deci vedeti ca fac functii cumulate. Dar cei trei referenti care au functii specifice – un referent cu presa, un referent cu programele, cu PR-ul, cu contactele – cand unul lipseste, la volumul de munca pe care-l au, volum de munca pe care l-am exprimat prin acest caiet care reprezinta raportul pe 2009, este o situatie dramatica. Daca adaugati la asta faptul ca statul roman nu este un stat prietenos cu cetatenii lui care lucreaza in afara cu devotament pentru ca nu plateste asigurarile medicale care au mari intarzieri – iar omul este un agregat biologic care se defecteaza, fie cu dintii, fie cu inima, fie cu pielea – si ai nevoie de interventie medicala peste hotare si vezi ca nu poti s-o faci, aveti o imagine care descrie eroismul celor care lucreaza in strainatate, pentru ca in tara te mai aranjezi, dar in strainatate esti strain totusi. Nu, nu te aranjezi.

R.: si toate posturile sunt pe baza unui mandat?

H-R P.: Directorii si directorii adjuncti sunt numiti de mine prin consens cu Ministerul Afacerilor Externe (MAE) si cu Ministerul Culturii, pe o durata de patru ani. Acest mandat poate fi prelungit, daca performanta directorului este buna sau se incheie si este numit un altul. Iar referentii sunt angajati pe baza unui concurs public organizat de ICR si de MAE, potrivit unor criterii care sunt afisate – cunoasterea limbii tarii de destinatie este eliminatorie -, tot pe o perioada de patru ani.

R.: si acum, cand se elibereaza una din aceste functii, nu puteti aduce pe altcineva?

H-R P.: Nu pot sa aduc pe nimeni in loc, din acest motiv toate institutele, cu exceptia Stockholmului cred, sunt descompletate, asta e dramatic.

R.: si nu se pot gasi solutii, sa angajati colaboratori?

H-R P.: Se poate face daca Ministerul Afacerilor Externe accepta, iar acceptarea nu este de bunavointa – fireste ca este si de bunavointa, dar nu doar de bunavointa depinde -, ci si de fondurile pe care le au pentru acest tip de cheltuiala. Angajarea pe plan local, asta presupune insa sa gasesti un om dispus sa fie salarizat la nivelul Romaniei, nu la nivelul SUA sau Frantei sau Marii Britanii. Deci, gasesti pe cineva tanar, tanar inseamna si o experienta – sa nu zic competenta – mai mica si care sa se inteleaga lingvistic cu mediul in care evolueaza, de obicei folosim studenti sau doctoranzi, care accepta sa lucreze part-time pentru noi, dar asta este o solutie provizorie, o solutie de avarie, nu este o solutie de functionare. Eu cred ca, in aceste situatii, Guvernul ar trebui sa faca o exceptie pentru ca, in fond, este vorba de un numar foarte limitat de oameni, deci efortul bugetar este corespunzator limitat, ca si economia pe care ai face-o daca nu completezi aceste posturi. Noi avem 16 institute in strainatate, dintre care unul, cel de la Budapesta, are la Seghedin o sucursala, in care sunt cate opt oameni. 16 ori 8 inseamna 128 de oameni care lucreaza in strainatate. Ce economie faci atunci cand ciupesti doi de acolo, doi de acolo, unul de acolo? inseamna 50 de posturi pe care le economisesti in conditiile in care este vital sa fii prezent acolo.

R.: Cu ce alte probleme se confrunta ICR?

H-R P.: E o problema structurala pe care nu stiu cum sa o exprim mai bine, ICR-ul a trecut de la un tip de functionare pastorala – in care lucrurile puteau fi gestionate asa cum se gestioneaza un sat, cu sfatul batranilor, pentru ca sunt putin oameni, toti se cunosc intre ei – la o situatie de minister; noi functionam ca un Minister al Culturii in exterior, in care avem de gestionat cei 150 de angajati din centrala cu cei 128 de angajati din exterior. Asta face un personal foarte numeros si toate activitatile pe care le desfasuram potrivit legislatiei trebuie sa deruleze un volum enorm de munca. Noi avem deja activitatea unui minister, in conditiile in care legea noastra de functionare nu este a unui minister, ci este a unei institutii, cum am numit-o metaforic, pastorala. Deci este o problema structurala; cum se reflecta asta cel mai fizic si cel mai „terre a terre” cu putinta este sediul pe care-l vedeti, care este o frumoasa vila care nu mai poate adaposti oamenii, trebuie alt tip de cladire, intr-un Bucuresti in care problema imobiliara este majora. Noi deja am inchiriat un alt spatiu, pe Putul lui Zamfir, putin mai sus, in proximitatea noastra, am separat directiile, ceea ce e un lucru prost pentru ca oamenii care lucreaza trebuie sa lucreze integrat, trebuie sa fie toti la un loc, asta este o problema.

O alta problema este cea la care ati facut aluzie: toate institutiile romanesti sunt angajate in lupta politica, este o enorma greseala. Vreau ca ICR-ul, indiferent de pozitiile mele publice, ca intelectual public, sa fie considerat asa cum functioneaza nu asa cum lumea vede ca sunt eu cand public articole in presa, ci asa cum functioneaza el, or el functioneaza totalmente non-politic.

R.: Ce se intampla cu proiectele de deschidere a unor institute culturale romane la Moscova, la Kiev, la Chisinau, unde procedurile, din cate stiu eu, sunt deja demarate? Dar cu planurile de deschidere a unor institute la Amsterdam, la Beijing, se vehiculau la un moment dat? Cand s-ar putea concretiza?

H-R P.: in momentul in care impreuna cu Ministerul de Externe am decis deschiderea unor institute in afara Europei; ati mentionat Beijingul, trebuie sa adaugam la asta Coreea de Sud, un institut in lumea araba, Damasc sau Cairo, probabil Cairo. Tokio este un centru cultural de la care avem semnale ca prezenta noastra este dorita acolo, prin Fundatia Japan. Cred ca mai este nevoie de un institut cultural sau de o sucursala in SUA. Dupa succesul pe care actiunile noastre in deplasare l-au avut in Canada, cred ca si in Canada ne-ar trebui un institut cultural.

in momentul in care am hotarat cu Ministerul de Externe sa facem aceasta deschidere a noastra si pe alte piete extra-europene, aveam o crestere economica de 8%. A venit criza si asta a amanat deschiderea noastra, dar sunt doua obiective pe care le avem din motive culturale si nationale: deschiderea unor institute culturale in Republica Moldova si in Ucraina. Am negociat cu guvernul ucrainean deschiderea unui institut la Kiev, cu o sucursala la Cernauti, care, din pacate, in ciuda faptului ca noi am parcurs toate etapele indicate de partea ucraineana, a fost blocat. Deci, suntem in blocaj care este de natura politica. in privinta Republicii Moldova, situatia s-a schimbat, ca urmare a ultimelor alegeri si speram sa se intample ceva in 2010. Azi dimineata am vorbit cu vice-ministrul Culturii din Republica Moldova, care m-a asigurat de sprijinul Ministerului Culturii in Guvernul Republicii Moldova pentru urgentarea deschiderii unui institut cultural roman la Chisinau. Noi deja avem o prezenta in Republica Moldova, prin cele sapte publicatii pe care le sustinem si prin actiunile pe care Directia Romana din afara tarii, care e condusa de Ion Mircea din cadru ICR, le desfasoara in toate zonele in care, ca urmare a framantarilor istoriei, au fost romani si avem un interes pentru conservarea identitatilor culturale romanesti.

R.: Din perspectiva bugetului, spuneti ca un institut cultural roman din afara primeste cam 200.000 de euro pe an…

H-R P.: Pentru proiecte.

R.: Ar fi o problema gasirea acestor resurse?

H.-R P.: Nu.

R.: Ce mai presupune in plus deschiderea institutului?

H-R P.: inseamna achizitionarea unui sediu cu contractarea in avans a chiriei pe un interval de timp care este negociat cu proprietarul, inseamna bugetarea celor opt posturi si inseamna toate cheltuielile aferente instalarii. Deci, programele, cei 200.000 de euro, reprezinta varful aisbergului, in realitate cheltuiala este mult mai mare. Acest lucru se suporta de catre statul roman prin intermediul a doua institutii: programele, prin intermediul ICR-ului, iar cheltuielile de administratie si de personal, prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe.

R: Cum vedeti pozitia ICR-ului pe piata culturala din Bucuresti? Prin ce se remarca ICR-ul?

H-R P.: Am definit mai devreme Institutul Cultural Roman ca fiind un soi de Minister al Culturii romane peste hotare. La aceasta dimensiune trebuie adaugata dimensiunea care ii are in vedere pe romanii din afara tarii, fie ca sunt diaspore constituite recent din motive economice, or, pur si simplu, din motive as spune institutional-europene pentru ca noi nu trebuie sa vedem prezenta atator romani in Italia si Spania ca fiind doar o consecinta a unui soi de refugiu economic, ci noile conditii institutionale in care Romania este parte din Uniunea Europeana creeaza un soi de fluiditate a mainii de lucru care depaseste pur si simplu problema refugiului economic. Deci, fie ca este vorba de aceste diaspore, fie ca este vorba de romani pe care modificarea istorica a granitelor i-a lasat in afara tarii, fie ca este vorba de comunitati romanesti care niciodata n-au fost intre granitele istorice ale Romaniei. Daca e sa ma refer numai la macedonii din Grecia sau din Macedonia, or din fosta Iugoslavia. Deci avem un interes legat de furnizarea de asistenta culturala identitara pentru ei. Dar mai este un lucru pe care l-am adoptat din mers ca sa imi ajut obiectivul de a fi prezent in afara, un exemplu este prezenta noastra cu finantari la festivalurile de film din tara, unde finantam fie premii vizibile pentru a consolida in ochii celor care vin si ai artistilor din tara rolul ICR-ului de promotor al culturii romanesti valabile, fie finantam aducerea in tara a ceea ce, in jargonul operatorilor culturali, se cheama multiplicatori: sunt oameni care vin, vad ce se intampla aici si intorsi in tara nu doar ca scriu, dar ei au contacte institutionale care multiplica ce-au vazut ei si felul in care au vazut, care poate fi deformat ori judicios in institutia culturala din tara lor de origine. Finantam, vreau sa fac acest lucru in mod sistematic. Am facut-o sporadic in 2006, 2007, 2008, acum am un soi de angajament cadru cu festivalul de teatru national, Festivalul National de Teatru, ca sa preiau aducerea pe o baza sistematica, aducerea multiplicatorilor. La fel voi face pentru TIFF anul acesta si tot anul acesta, in premiera, voi finanta cateva premii. TIFF are vizibilitate internationala, deci este un fel de a fi pe pietele straine, fiind aici. Asta este ideea. Un alt tip de actiune pe care l-am facut pe pietele interne este sa aduc operatiunea numita cvartetul Belcea. Corina Belcea este un extraordinar artist roman, care a dat numele unui extraordinar cvartet activ pe pietele occidentale. Am adus cvartetul Belcea nu numai ca sa ofer melomanilor romani concerte. Asta era cireasa de pe tort. Nu. Ci ca sa pun in contact cvartetul Belcea cu cvartete romanesti in formare, ca sa le formeze, sa-i formeze pe artistii care canta in acele cvartete si ca sa le ofere un soi de tunel de contact pentru pietele occidentale. Am sperat ca voi avea o colaborare mai buna decat am avut, nu, nu colaborarea-i problema, ci raspunsul, cu Ateneul Roman care ne-a gazduit si speram ca, cumva, Conservatorul, Universitatea de Muzica, sa preia institutia rezidentiatului. Am incercat sa dau un exemplu de cum anume poti construi o institutie a rezidentiatului. El a functionat la Tescani, am functionat foarte bine cu Muzeul „George Enescu”, ne-am inteles foarte bine si am colaborat pentru a aduce acesti artisti, a-i pune in contact cu artisti romani, insa nu exista follow-up. Asta-i problema mea. Am sperat ca voi crea un precedent care va fi preluat de alte institutii romanesti, care sunt intr-o situatie mai naturala sa finanteze acest tip de rezidentiate decat sunt eu. Am vrut sa dau un exemplu. L-am dat, dar nu a fost urmat.

R.: in strainatate, ce public atrag Institutele Culturale romanesti?

H-R P.: Consemnul pentru directorii mei este: „Cand faceti actiuni in atentia publicului romanesc, astea se cheama actiuni in atentia publicului romanesc din strainatate. Nu se cheama actiuni dupa care veti fi judecati cand se face evaluarea anuala”. Obiectivul lor este sa adune public strain, publicul cultural activ pe piata culturala in care isi desfasoara actiunea. Consemnul lor este: „Nu la institut, ci in institutiile culturale ale mediului in care va desfasurati activitatea. Nu de unii singuri, ci in parteneriat cu actori culturali importanti din mediul in care va desfasurati activitatea”.

R.: Din acest punct de vedere puteti da niste exemple de institute culturale din strainatate care au mers foarte bine si altele care au fost mai putin eficiente in acest scop?

H-R P.: in mod clar eu am o ierarhie a institutelor, pot da cateva exemple de institute care au mers foarte bine, insa nu o fac din ratiuni pedagogice. Din felul in care am vorbit se va deduce. Din ce cauza? Pentru ca pietele sunt foarte diferite: piata newyorkeza este foarte diferita de piata pragheza, de exemplu. Sau Varsovia de Stockholm, sunt foarte diferite. Din acest motiv, performanta fiecarui director, fiecarei echipe, trebuie vazuta ca fiind o performanta de discernamant in primul rand, inainte de a fi o performanta de management cultural. Pentru ca trebuie sa intelegi ce merge pe piata respectiva. Performantele sunt diferite si unele institute, si asta se vede si in presa romana, ma rog, unii directori sunt mai vocali, mai carismatici si atunci sunt mai prezenti, dar nu numai atat, au fost si mai remarcati pe buna dreptate, alte institute sunt mai putin vizibile, insa toate institutele care functioneaza in momentul de fata construiesc ceva indispensabil, construiesc un tesut de legatura intre institutia numita ICR, care este o institutia a statului roman pe un teritoriu al statului roman, care este cladirea statului roman in care isi desfasoara activitatea, daca nu cumva e inchiriat, un tesut viu care leaga aceasta institutie a statului roman de mediul cultural din capitala unde isi desfasoara activitatea. Lucrul asta nu se vede, dar este cel mai important lucru. Ceea ce se vede este catre un succes punctual al cate unui institut. Dar va asigur ca toate aceste institute construiesc acest tesut, El, de fapt, este deja construit. Pe acest tesut se construieste, de fapt, schimbarea in adancime a imaginii Romaniei fata de partenerii nostri. O imagine care, in esenta, daca acest tesut exista, se va reflecta prin incredere, prin dorinta de parteneriate si prin curiozitate. Curiozitatea fata de „ba, ce-au facut romanii?”. Sa stiti ca inainte de…, acum cinci ani, nimeni nu intreba: „Bai, romanii ce-au facut?”. Ori acum se intreaba: „si romanii. Ce zic? Ce-au facut? Unde sunt?”. De obicei, sunt.

R.: Ce reprezinta pentru ICR alegerea la presedintia EUNIC?

H-R P.: in mod normal, raspunsul politician este: o enorma oportunitate pentru Romania. Nu, de fapt, stiti ce este: este o confirmare ca suntem acolo, deci Romania este in carti. si cu asta am spus totul.

R.: Ce loc ocupa functia de presedinte al ICR-ului in cariera dumneavoastra? Ce alte proiecte mai aveti pe langa asta?

H-R P.: imi ocupa tot timpul. Vin dimineata, cand ne-am intalnit si ati venit, eu am spus ca nu pot sa inteleg cum fac altii. E ceva de necrezut, un malaxor, este un malaxor, ceva care te mananca precum pestii piranha. Vii obosit la serviciu, pentru ca nu te-ai odihnit suficient, pentru ca ai avut de citit dosarul cutare si nu stiu ce, pleci seara tarziu acasa, este un regim de exterminare si de epuizare. Alte proiecte, in week-end.

R.: La ce carti mai lucrati?

H-R P.: O carte despre Culianu. Sunt 60 ani de cand…, ar fi implinit 60 ani daca nu ar fi fost asasinat la 41 ani si vreau sa marchez printr-o carte care aduna laolalta, remaniate si rescrise, cateva din contributiile pe care le-am avut de-a lungul timpului referitor la opera lui. Deci, noptile – Culianu, zilele – ICR.

R.: si mai am o ultima intrebare. Daca doriti sa faceti un comentariu asupra unui subiect care se discuta acuma. S-a vorbit saptamana aceasta, stiti, de manelizarea Romaniei si a culturii romane si in urma declaratiei facuta de presedinte despre majoritatea romanilor…

H-R P.: Care asculta manele, nu?

R.: Da, carora le plac manelele si obiceiurile rome. Credeti ca asa este, ca este o stare de fapt aceasta manelizare care ia proportii?

H-R P.: Toata lumea remarca, pentru ca presedintele a facut o remarca care imediat a fost suprainterpretata in fel si chip, toata lumea acum remarca un lucru pe care observatorii din presa culturala l-au remarcat de la inceputul anilor ’90. tin minte, in Romania libera a aparut un articol cu totul profetic si judicios ca observatie al lui Nicolae Prelipceanu, poetul, care a spus: asistam la contaminarea limbii romane cu limbajul cutitarilor din Ferentari si cu intonatia periferiei, a mahalalei Bucurestilor. Lucrul acesta s-a declansat dupa ’90, as spune imediat dupa Revolutie. Una dintre manierele in care libertatea a erupt in spatiul public a fost brusca aducere din periferie, din mahala, a felului de a vorbi limba romana, in centru. Cu foarte mici exceptii, asa se intoneaza limba romana la televizor. Emisiunile de divertisment sunt emisiuni prin care se face aceasta contagiune in masa cu stilul manelei. Uneori manelistii pronunta mai bine limba romana in unele din manelele lor, ma rog, nu sunt specialist in domeniu, decat o fac unii moderatori de emisiuni de divertisment. E o degradare oribila a limbii noastre – s-a incetatenit sa spui „ora doisprezece” Daca-i faci observatie unui om ca trebuie acordat numeralul, e tulburat, cum, ora doispe. Nu – „ora douasprezece”.

R.: Credeti ca poate fi combatuta, cumva, aceasta manelizare si in limba vorbita si in domeniul muzicii si in alte domenii, intr-o anumita perioada de timp, poate?

H-R P.: Se poate. insa nu cu ajutorul statului, ci cu ajutorul fiecarui om in parte. Daca vorbitorul individual de limba romana, iar cand spun vorbitor individual este nu marea personalitate, ci fiecare dintre noi ca vorbitori individuali de limba romana, vom avea demnitatea limbii pe care o vorbim, ceea ce inseamna corectitudinea ei si frumusetea ei, bogatia ei. Bogatia inseamna nu sa reduci orice miscare sufleteasca pe care o resimti in relatie cu interlocutorul cand esti intrebat: „Ce faci? Ok. si cum te simti? Ok. si ce-ai facut ieri? Misto. si, cutare? Naspa”. Daca reduci orice miscare sufleteasca, complexa prin natura ei, ca suntem oameni, la aceste formule stereotipe de caracterizare, atunci nu imbratisam demnitatea specifica limbii noastre si ceea ce facem rau, facem rau sufletului nostru. Ca din bogatia lui, il reducem la aceste stereotipii. Deci, e o problema nu a statului, nu a institutiilor, a fiecaruia dintre noi in parte. Cum ne acceptam demnitatea? Ca suflete, bogatie sufleteasca sau ca vorbitori de limba romana cu demnitatea specifica limbii, ca in limba romana, totusi, a compus Eminescu, nu-i o limba de manele. Manele a cules Anton Pann, dar demnitatea acestei limbi a fost fixata de marii ei creatori.

(Interviu realizat de Laura Mitran; laura.mitran@mediafax.ro)

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here