În condițiile foarte speciale în care a intrat economia mondialã, evident și economia româneascã, dupã invazia armatelor rusești în Ucraina și dupã situația extrem de volatilã relativ la poziția noii administrații americane fațã de funcționarea alianței NATO, a apãrut foarte pregnant ideea necesitãții trecerii la așa numita „economie de rãzboi”.
Evident, situația este îngrijorãtoare pentru cã, deși România este o țarã micã în economia mondialã, este conectatã la toate, la absolut toate fluxurile internaționale de capital, de informații, de materie primã, de alimente, de orice, pentru cã trãim într-o economie globalã, facem parte dintr-o piațã unicã europeanã. Acest lucru înseamnã cã asupra noastrã vor veni efectele indirecte ale acestei cãderi pe care economia mondialã o are în cazul unei conflagrații militare în Europa sau în proximitatea ei.
Economia de rãzboi nu este un concept teoretic, ci mai degrabã observarea unei transformãri în funcționarea economiei în vederea susținerii angajamentelor militare în timpul unui conflict major. Din punct de vedere istoric, a putut fi observatã mai ales în timpul celor douã rãzboaie mondiale. Economia de rãzboi este înainte de toate o observație și nu un model preconceput sau teoretic.
Având în vedere cã contextul rãzboaielor mondiale rãmâne, din fericire, puțin probabil, este posibil sã identificãm un punct de basculare ?
Existã un prag de la care sã ne considerãm cã am intrat într-o economie de rãzboi? Acest „punct de basculare” nu este ușor de stabilit din punct de vedere teoretic, dar se pot identifica mai multe dimensiuni determinante.
Economia de rãzboi se caracterizeazã printr-o mobilizare masivã a populației, nu doar în armate, cu un salt fenomenal în cadrele militare, dar și în cadrul economiei. Mãrimea armatelor și amploarea operațiunilor conduc la un nivel incomparabil al cheltuielilor militare. Sub 5% din PIB pentru o economie avansatã, apãrarea rãmâne un jucãtor marginal în economie. Schimbãm scara atunci când eforturile militare se apropie de 10%, așa cum este cazul în Rusia astãzi. Cu toate acestea, ruptura realã se produce cu siguranțã dincolo de 20%: ponderea economiei puse în slujba armatelor este de așa naturã încât trecem într-o altã dimensiune
Pentru a susține efortul de rãzboi, nu se mai poate recurge la licitații pentru atribuirea de contracte publice. Urgența impune recurgerea la comenzi directe cu contracte de rambursare a costurilor. Mai mult, armatele nu pot lãsa pe piațã gestionarea producției: trupele trebuie livrate la timp, în cantitãțile așteptate. Pentru a minimiza riscurile, armatele au pus în aplicare un sistem de planificare care s-a dovedit intruziv chiar și în funcționarea companiilor.
Cu alte cuvinte, ne îndepãrtãm de o economie de piațã pentru a garanta controlul complet al aprovizionãrilor. Mobilizarea unei mari pãrți a economiei în serviciul forțelor armate are ca rezultat un efect de crowding-out asupra sectorului civil. Nivelurile producției militare sunt de așa naturã încât existã concurențã pentru resurse care se dovedesc imediat a fi insuficiente. Având în vedere cã apãrarea este o prioritate, statul poate depãși clienții civili pentru accesul la resurse acceptând sã plãteascã mai mult. De asemenea, poate pune în aplicare mãsuri excepționale de rechiziție dacã stimulentele pieței se dovedesc insuficiente pentru a direcționa spontan resursele cãtre nevoile militare.
Iatã cã, într-o manierã evidentã, trebuie trecut la un nou concept de conducere a economiei, pe care o putem numi economie de rãzboi, dar care, în fapt, pentru România, presupune un accent extraordinar de puternic și rapid pe obținerea unei independențe cât mai mari din punct de vedere energetic și alimentar prin resursele proprii pe care le avem.
Conform Encyclopedia Britannica, „economia de rãzboi se referã la practicile economice excepționale implementate în anumite perioade istorice de tulburãri puternice. Obiectivul sãu este de a menține activitãțile economice esențiale pentru o țarã, autosuficiența, garantarea producției alimentare și controlul economiei din punct de vedere al eliminãrii oricãror practici de monopol sau speculã”.
La nivel strict macroeconomic, consecinþele economice ale unui rãzboi va genera atât un șoc al cererii, cât și un șoc al ofertei.
Șocul cererii vine în principal din reacția consumatorilor și a investitorilor la creșterea bruscã a incertitudinii. Consumul gospodãriilor este în scãdere în favoarea economiilor. Investițiile sunt, de asemenea, în scãdere, pe mãsurã ce companiile se mutã într-o poziție prudentã și de așteptare, cu excepția sectoarelor legate de apãrare. Evoluția piețelor bursiere europene de la începutul conflictului reflectã acest climat. Cererea netã din strãinãtate este, de asemenea, probabil sã se deterioreze. În ceea ce privește exporturile, deteriorarea este determinatã de aceeași logicã ca și scãderea cererii interne. Pe partea de import, creșterea prețurilor la energie, minerale și anumite produse agricole va crește foarte mult factura.
Lanțurile de aprovizionare vor suferi noi perturbãri care vor genera costuri de producție mai mari.
Aceste douã șocuri – cererea și oferta – se vor consolida reciproc în ceea ce privește impactul lor negativ asupra activitãții economice. Pe de altã parte, efectul net asupra prețurilor va depinde de dimensiunea lor relativã între ele. Într-adevãr, un șoc al cererii are un efect depresiv asupra prețurilor, în timp ce un șoc al ofertei are un impact inflaționist.
Ce ar trebui sã facã România pentru a se proteja de efectele acestei situații ?
Ar trebui ca imediat sã începem sã refolosim resursele proprii, de gaze, de petrol, de mâncare, de tot ceea ce putem sã facem, pentru a limita cât mai mult dependența de exterior.
Iar pe fondul acelei revizuiri a „green deal” despre care se vorbește, în noul context geopolitic, în Europa, noi am putea folosi resurse de care dispunem, precum cãrbunele, pentru cã în situaþii excepționale cum este aceasta, interesul vital al societãții poate fi mai mare decât interesul ecologic pe o anumitã perioadã.
Prin urmare, guvernanții ar trebui sã punã imediat la punct un program pe termen scurt de rezolvare a unor probleme energetice. Adicã aducerea pe piaa energeticã româneascã a unor resurse interne pentru a reduce cât mai mult posibil importul. Asta înseamnã o atenție sporitã la economisirea resurselor, dar și începerea exploatãrii unor resurse pe care le putem pune în circulație imediat. Cum ar fi cãrbunele, sã continuãm investițiile pe segmentul hidro.
În al doilea rând, un program de constituire a unor rezerve alimentare bine puse la punct. România are nevoie de un astfel de fond, pentru cã importã prea mult, mai precis 70% din mâncarea de fiecare zi a românului. Dacã se întâmplã ceva, dacã se înregistreazã o creștere extraordinarã a prețurilor nu vom mai putea importa sau vom importa la prețuri uriașe. Prin urmare, trebuie sã punem pe piațã rezervele noastre interne, care sunt, slavã Domnului. Începe acum primãvara, cu legume, fructe și așa mai departe. Toate trebuie prelucrate în țarã, puse pe piațã, pentru a scãdea importurile.
În sfârșit, nu trebuie sã avem reacții negative la o chestiune extraordinar de importantã, dar costisitoare: trebuie sã ne înarmãm mai mult. Are România, la aceastã datã, o politicã pe care am putea sã o calificãm ca fiind a economiei de rãzboi sau mãcar de pregãtire pentru trecerea la acest tip de economie ?
Nu are și nici nu dã dovada unei realiste înțelegeri a situației.
Nu reușim sã accelerãm gradul de dotare al armatei cu tehnicã modernã. Cumpãrãm armament „de ocazie” din stocurile cu un grad mare de uzurã ale altor țãri membre NATO, aplicãm într-o mãsurã extrem de modestã prevederile offset ale contractelor de achiziție reducem dotarea flotei militare doar la o singurã corvetã, întârziere mari în construcția unor noi capacitãți de producție a pulberilor. Iatã o pãrere competentã: Generalul (r), Virgil Bãlãceanu, fostul reprezentant al României la Comandamentul NATO de la Bruxelles, considerã cã punctele cele mai slabe în ceea ce privește înzestrarea Armatei României îl reprezintã „sub bugetarea cronicã” și ineficiența industriei românești de apãrare. Potrivit generalului, în realitate, România nu are, la ora actualã, o industrie de apãrare.
Situația este dramaticã și în ceea ce privește asigurarea aprovizionãrii cu alimente, energie și medicamente. Depindem de import în proporție de cca. 70%. Oricât de mic ar fi în caz de rãzboi un blocaj în importul de alimente, medicamente și energie, populația României ar fi imediat în pericol de foamete, boli și lipsã de electricitate și carburant.
Parafrazând un personaj politic bine cunoscut am putea spune „pacea nu e ca rãzboiul”, dar poate mai nimerit ar fi proverbul românesc: „înțeleptul își face vara sanie, iar iarna car”.
Vremurile sunt tulburi, prevederea ar fi „arta guvernãrii” de aici înainte.
Prof. Univ. Dr.
Mircea Coşea
