De-a lungul timpului, bãtrânul continent a cunoscut mai multe încercãri de unificare. Uniunea Europeanã este perceputã drept un mecanism de o complexitate fãrã precedent și constituie un ansamblu economic, politic, social și cultural cu implicații dintre cele mai diverse. CECO stã la baza Comunitãții Economice Europene, redenumitã ulterior Comunitatea Europeanã, iar în final Uniunea Europeanã prin Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 Februarie 1992. Încã de la începutul acestei construcții, nu s-a vorbit despre un numãr limitat de țãri care sã adere la Uniunea Europeanã. Deși inițial au fost luate în calcul cele șase state fondatoare (Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda), pe mãsurã ce oportunitãțile și nevoile și-au fãcut prezența, au mai aderat încã 22 de țãri. Proiectul european are la bazã cãutarea dramaticã a funcționalizãrii unui spațiu cu o istorie atât de complexã încât simplificarea ei ar fi ab initio o eroare.
Euroscepticismul, definit ca o atitudine scepticã sau ostilã fațã de Uniunea Europeanã și integrarea europeanã, este un fenomen complex care a devenit tot mai evident în contextul politic european în ultimele decenii. Acesta poate fi observat în diferite țãri membre ale UE și poate fi influențat de o varietate de factori sociali, economici și politici. Potrivit lui Smith (2014), ,,euroscepticismul, o atitudine criticã și uneori ostilã fațã de Uniunea Europeanã (UE), are rãdãcini adânci în istoria europeanã modernã”. Fenomenul a devenit mai evident în anii 1990, odatã cu încheierea Tratatului de la Maastricht și sporirea competențelor UE, continuând sã influențeze politica europeanã contemporanã (Bartlett, 2018). Euroscepticismul poate fi alimentat de diverse motive, inclusiv preocupãri legate de suveranitatea naționalã, nemulțumiri economice și percepția cã UE este prea birocraticã și ineficientã (Taggart, 2002). Impactul acestui fenomen poate fi resimțit la nivelul politicilor și deciziilor UE, precum și în cadrul coeziunii sociale la nivel național (De Vries, 2018). În ciuda eforturilor de integrare europeanã, euroscepticismul rãmâne un subiect de dezbatere intensã în politica europeanã contemporanã. Nu este așadar, spre surprinderea unora, un fenomen autohton chiar dacã la noi îmbracã uneori haina unei specificitãți care îl face sã parã autentic. Euroscepticismul variazã semnificativ între statele membre ale UE și este influențat de factori precum performanța economicã, imigrația și percepția asupra democrației în UE.
Diversitatea formelor și motivațiilor euroscepticismului poate fi observatã în diferite contexte naționale și europene. De exemplu, în Regatul Unit, euroscepticismul a jucat un rol semnificativ în dezbaterile despre apartenența la UE, culminând cu referendumul din 2016 în care britanicii au votat pentru ieșirea din UE (Brexit). În alte țãri, cum ar fi Franța, Germania sau Olanda, euroscepticismul poate fi influențat de preocupãri legate de suveranitate naționalã, imigrație sau performanța economicã a UE. Fenomenul euroscepticismului este cunoscut la nivel general, stricto senso, drept neîncrederea cetãțenilor europeni cu precãdere în Uniunea Europeanã, în mod special, în ceea ce privește politicile adoptate de instituțiile UE, precum și incertitudinea fațã de avantajele oferite de cãtre aceasta. La circa o jumãtate de secol de la constituirea Comunitãții Economice Europene, procesul european a ajuns într-o etapã a dezvoltãrii sale care poate fi catalogatã din punctul de vedere al mentalitãții, economic și social drept o perioadã de impas: Europa nu mai acceptã ritmul accelerat pe care ar fi dorit sã i-l impunã cei care visau la realizarea Statelor Unite ale Europei.
Înainte de a analiza pe scurt efectele euroscepticismului în Europa contemporanã, este necesarã definirea termenilor utilizați de-a lungul acestei expuneri și plasarea paradigmaticã a expunerii de fațã. Astfel, termenul poate fi împãrțit în „euro”, „sceptic” și „-ism”. Cuvântul sceptic provine din vechile școli grecești de filozofie, în special din Pirro. Astfel, scepticismul poate fi descris ca îndoialã, sugereazã o atitudine de îndoialã privind un anumit concept. Din perspectiva prezentei abordãri, euroscepticismul poate fi privit ambivalent: el nu face altceva decât sã descrie profundele transformãri la care este supusã societatea europeanã a momentului și decalajul conceptual înregistrat între ceea ce au gândit inițiatorii construcției europene și modul în care societãțile actuale se raporteazã la respectivele deziderate.
Dincolo de aspectele generale, euroscepticismul poate fi conceptualizat drept o formare discursivã de argumente, realizatã de actori politici în respingerea politicilor UE. Înseamnã cã argumentele eurosceptice sunt legate nu doar de cele europene privind procesul de integrare în sine, dar și de discursul justificativ folosit de actorii politici pentru a legitima acest proces (Trenz & Wilde, 2009, p. 6).
Trecerea euroscepticismului în zona discursului politic are rolul de a legitima un curent de opinie și de a rãspunde la anumite schimbãri ideologice cu care se confruntã în mod evident Europa anului 2025. Aceste constructe ideologice vin ca rãspunsuri politice la un anumit tip de plasare socialã fațã de marile probleme ale acestui edificiu. Euroscepticismul are rãdãcini adânci în istoria europeanã modernã, începând cu dezbaterile despre integrarea europeanã dupã cel de-al Doilea Rãzboi Mondial. Acesta poate fi alimentat de o varietate de factori, inclusiv preocupãri legate de suveranitatea naționalã, pierderea controlului asupra deciziilor politice, impactul imigrației, nemulțumirile economice legate de globalizare sau percepția cã UE este prea birocraticã și ineficientã. Euroscepticismul poate fi exprimat prin intermediul partidelor politice eurosceptice, a referendumurilor naționale, dezbaterilor publice, sondajelor de opinie și activitãților de protest. Noutatea rezidã nu atât în fenomenul în sine, ci mai degrabã în vizibilitatea crescândã, legitimitatea politicã și diversitatea acestuia. Este adevãrat cã opoziția fațã de proiectul european este la fel de veche precum proiectul în sine. De la primele alegeri ale Parlamentului European, au fost aleși reprezentanți care nu au fost încã numiți eurosceptici, dar care și-au revendicat în mod evident opoziția fațã de integrarea europeanã sau de punerea în aplicare a acesteia. Totuși, abia în anii 1990, odatã cu campania desfãșuratã pentru ratificarea Tratatului de la Maastricht, sau chiar mai târziu, în anii 2000, cu dezbaterile asupra Constituției, aceste rezistențe și opoziții au apãrut public atât în cadrul elitelor politice, cât și al opiniei publice. Euroscepticismul este o consecințã a deficitului democratic din Uniunea Europeanã, care se reflectã printr-o reacție generalã fațã de problemele cu care se confruntã instituțiile europene precum imigrația, refugiații, frauda fiscalã, încãlzirea globalã, șomajul, terorismul, securitatea etc.
Statistic, românii au (încã) cel mai ridicat nivel de încredere în instituțiile UE. Țãrile care au aderat mai târziu la construcția europeanã au tendința de a manifesta cote mai ridicate ale încrederii în UE în comparație cu cele care au aderat mai repede la spațiul comun european. Acest nivel de încredere poate fi explicat pe baza așteptãrilor pe care le are o anumitã societate fațã de proiectul european, dar și pe baza nivelului de dezvoltare economicã pe care l-au avut respectivele țãri în momentul aderãrii. O cotã ridicatã de încredere în proiectul european poate indica și speranța socialã pe care o dezvoltã o națiune nou acceptatã. Traseul euroscepticismului diferã substanțial de la o zonã la alta și de la o perioadã de timp la alta. De altfel, euroscepticismul este mai pronunțat în statele care au aderat la UE cu mai mult timp în urmã fațã de statele recent integrate. Surprinzãtor este faptul cã euroscepticismul se manifestã tot mai puternic în țãri care au avut un rol esențial în lansarea și susținerea proiectului european, cum este cazul Franței și al Olandei.
Valorile fundamentale care stau la baza construcției europene (i.e., democrația, drepturile omului, libertatea, statul de drept, egalitatea, pacea) încep sã fie contestate la nivel tot mai mare ca urmare a evenimentelor majore din ultimii ani. Pentru cei care studiazã aceastã problematicã a euroscepticismului, raportul dintre societatea europeanã și valorile despre care am vorbit anterior se schimbã. Prin urmare, euroscepticismul nu mai este doar un aspect de ordin teoretic, ci un fenomen de contestare a unei paradigme. Mișcãri eurosceptice existã în toate statele membre UE, deși în unele state (mai ales în Europa de Nord) aceste ideologii sunt mai dezvoltate. Dintre țãrile care au aderat la Uniune în 2004, Republica Cehã este cea mai euroscepticã. În țãri precum Spania, Portugalia, Grecia sau Irlanda, euroscepticismul nu este atât de rãspândit, pe fondul beneficiilor obținute în urma aderãrii la UE.
Opusul curentului european este naționalismul și lupta pentru apãrarea valorilor tradiționale. Odiseea constituționalã a Uniunii Europene a scos la ivealã o realitate cu puternice rãdãcini în mentalul colectiv european: aceea cã sentimentul național continuã sã fie încã foarte puternic. Paradigma euroscepticã a partidelor reiese din teama de a nu pierde valorile și cultura specifice țãrilor respective. Pentru politicienii eurosceptici, cultura europeanã ar însemna distrugerea culturilor tradiționale, iar nu co-existența celor douã tipuri de culturi fãrã ca una sã o domine pe cealaltã. Euroscepticismul nu este neapãrat un fenomen care se aflã într-o continuã creștere, ci unul care oscileazã în funcție de gravitatea evenimentelor în urma cãrora publicul reacționeazã.
Din perspectiva noastrã, euroscepticismul este un indicator de referințã care privește capacitatea instituționalã a Uniunii Europene de a rãspunde la provocãrile de ordin socio-economic cu care se confruntã continentul european. Mãsura în care UE reușește sã rãspundã provocãrilor de tip șomaj, criza refugiaților sau consecințele pe termen lung ale Brexit este de fapt mãsura în care cetãțenii se declarã încrezãtori în viitorul proiectului european. Astfel, euroscepticismul nu pare sã deținã o direcție clarã, ci este mai degrabã un sentiment, un mod de raportare difuz și corelat cu evenimente concrete.
Sociolog Alin Tomuş
