O CARTE DESPRE IMAGINEA TIMPULUI TAU – Mihai Pascaru, Balade si altele, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2013

0
122

Exista in poezia lui Mihai Pascaru o efervescenta a vremii pe care o regasim cu greutate in poezia contemporana. Exista, discret si puternic, in universul sau poetic o anume capacitate literara de a privi mediul social dintr-o dubla perspectiva: una a omului contemporan, parte integranta a marii agitatii universale, si cealalta profunda, inteleapta, degajata uneori, specifica individului capabil sa se ancoreze in valorile eterne, depasind rigorile timpului biologic.

Frapant, revoltator, dominat de un erotism aparte, cel al descompunerii sociale, universul poetic al lui Mihai Pascaru il trimite pe cititor in mijlocul unui vulcan care sta sa erupa a normalitate ideala. il trimite pe cititor, de fapt, in mijlocul marului contaminat de vicii si de cadenta, cel pe care o Eva moderna nu l-ar mai putea oferi spre inceputul unei alte lumi.

Volumul Balade si altele este in sine simbolul unei post-istorii in care individualul nu mai are nici timp, nici spatiu, acestuia ramanandu-i doar perceptia unui prezent fara trecut si fara viitor: „Pamantului ii curge iar / Lichidul dintr-o nara. Nori plini de scrum / tin pasarile-n loc si soarele pe-afara. / Semintele revoltei trudesc pe banci, la tara; / N-au lumile puterea sa explice. / Izvoare noi de zgura din cer apar si cresc / (Atata-i de demonic bastardul lor blajin!)./ in pactul cu geneza, fatalmente, / Cu gauri negre purulente // Sta cosmosul in crampe la Katìn.” (BALADA VIII [Sta cosmosul in crampe la Katìn]).

Baladele lui Mihai Pascaru sunt simbolul unui post-modernism filosofic mai degraba decat al unui post-modernism literar, asa cum poate fi el inteles prin virtutile poeziei anilor ’80. Pentru neinitiati, baladele pot fi o specie a poeziei sociale, o forma de revolta interioara la o lume exterioara nearticulata si prada unei inertii greu de surprins pe baza de grafice. Dincolo de acest aspect insa, in miezul poeziei scrise de Mihai Pascaru se intrevede o matematica a instrainarii, o chimie in care, de pilda, Parisul ideal din scrierile citite pe ascuns din perioada comunista este invadat de curve si cersetori, simbolurile evidente ale unei decadente sociale definita de mobilitate intr-o Europa fara frontiere: „in miez de noapte, doua soapte / Discrete la metrou la gura / Vorbesc de mame, par necoapte, / Dar dintr-o data urla si injura. / Un peste coada si-a varat brutal / („Hei, curvelor, dormiti? Vedea-v-as la Canal!”) / Bastilia trezind. si trecatori / Surprinsi de urlet, supti de statii. / S-aduna-n Turn podoaba unei natii; // Sunt curve la Paris si cersetori.” (BALADA XXVI [Sunt curve la Paris si cersetori]).

Aerul poetic degajat de prospetimea versificatiei induce un adevar discret dar observabil pentru iubitorii de poezie, anume ca poezia in sine devine psihologica si avangangardista, in acelas timp, formala doar in sensul apropierii de disponibilitatea de a fi umanist intr-un sens cu totul aparte. Lumea poeziei pascariene exploreaza un estetic nou in conditiile in care personajele nu mai reusesc sa deosebeasca binele de rau, lumina de intuneric, istoria de prezent.

Exista o veritabila voluptate a exilului care transforma totul intr-o dimensiune psihologica greu de anticipat la prima citire a cartii. Mihai Pascaru propune o noua relatie a artistului cu lumea, o relatie exploratorie, efervescenta si extrem de vie in raport cu inesteticul lumii contemporane. Limbajul poeziei este curent, cotidian, prozaic dar in acelasi timp dezvolta o matrice comunicationala cu o evidenta deschidere catre universal: “E-o lume construita din chistoace / Semantice. Cu ruj pe filtru si pe ciot. / De trubadur, de baladist, de tot, / Lipsita-i iar. Dar nelipsirea-i marca. / De mult abandonata – cum socot – / Parsiva arie pitita, vechi parazit

Sub aripa lipita de cala unui avion / Parcat in gura de metrou. Abandonata, / Cu ce va fi calare peste ce-a fost odata. // Tu unde esti, Françoys Villon?” (BALADA II [Tu unde esti, Françoys Villon?]).

intr-un sens larg, multimea de stari generate ca simbol al unui Babilon modern se dizolva intr-un limbaj viu, autentic si radical pe alocuri: „Dar cine sa conduca, amvonul cine-l ia? / O tema se deschide, apasatoare, grea. / Se inventeaza scule de desfacut creatii, / Ideea dezmembrarii patrunde printre natii. / Se sparge turnul, chiar ideea, / Cu ura, si se duce peste tot. / Ce mai ramane-i ars si fiarele se-njimba / Distrus e locul, toata maretia / Iar unele popoare stau si se ling pe bot; // La Babilon, aceeasi limba.” (BALADA XI [La Babilon, aceeasi limba]).

Pe fond, un suflet penetreaza in vid cu scopul restaurarii sperantei, visului, trairii si a unui anume tip de misticism care sa-l readuca din exil pe Dumnezeu insusi: „Se lasa frigul pe centura. / Prostituate gura-n gura / si pesti duhnind a helesteu; / Deasupra – bunul Dumnezeu. / Nimic nu pare, nici parerea / De rau a frigului patruns. / Real e totul si arid, / Crispat la margine si uns. / Patruns de temeri. Nepatruns, / Un suflet penetreaza-n vid.” (BALADA XLVIII [Un suflet penetreaza-n vid]).

Balade si altele este o marturie trecuta despre o lume prezenta prada a unei post-istorii in care privilegiul de a privi dispare. Retinem, ca argument, aceste randuri din Potfata volumului, semnata de criticul Lucian Gruia: „Baladele lui Mihai Pascaru sunt si niste cronici mai speciale ale unor evenimente interne si internationale din ultimii ani. Data scrierii lor, asociata cu unele trimiteri mai mult sau mai putin directe, ne faciliteaza identificarea unor procese si evenimente precum consecintele razboiului prelungit din Irak, drama prabusirii avionului prezidential polonez, inundatiile care au cuprins Romania in 2010, diferitele „miscari anticriza”, cum ar fi cea a blondelor din Lituania, si alte intamplari aparent nesemnificative, cum ar fi caderea din cer a unui laptop in Statele Unite. Lasam cititorului placerea de a descoperi asemenea conexiuni cu ajutorul internetului.” (Alin Tomus)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here